Valea Mihnevici: Soluție există, trebuie doar să vrei

Valea Mihnevici mi s-a lipit de suflet când toamna trecută am vizitat Comunitatea Terapeutică pe chestiuni de serviciu. Istoria ei este istoria unei tinere fete care nu s-a putut îngrădi de răul numit dependență. Însă Valea este puternică, Valea este curajoasă, Valea a reușit să înfrunte ceea ce era cât pe ce să o învingă pe ea. Detalii aflați în istoria de viață de astăzi.

Istoria mea de dependență a început, ca și la mulți alții, de la fumatul ”ierbii”. Pe atunci aveam 15 ani. Peste un timp oarecare am încercat pentru prima oară ”shirka”. Nu mi-a plăcut. M-am simțit groaznic, a fost dezgustător, mi-era greață și atunci am hotărât că aceasta nu este pentru mine. Totuși am continuat să fumez ”iarbă”.

De multe ori reveneam cu gândul la viața mea trecută, analizam cauza dependenței mele. Pe atunci mi se părea că în toate este de vină dragostea nefericită. În tinerețe făcusem cunoștință cu un băiat care, peste un timp oarecare, a decedat tragic. Nu aș putea spune că după această istorie am iubit pe cineva la fel de mult cum l-am iubit pe el. Probabil acesta a fost imboldul care mi-a schimbat cardinal viața.

Prima jumătate de an după decesul lui eu practic îmi pierdusem mințile, mă împotmolisem într-o depresie profundă, aveam stări permanente de isterie. Prietenii mă vizitau și îmi ”turnau” droguri cu paharele. Ei considerau că aceasta mă va ajuta. Atunci nu puteam nici să dorm, nici să mănânc, nici să trăiesc… Drogurile într-adevăr mă ajutau să uit, să mă cufund în altă realitate.

În realitate, cauza dependenței mele se trage din copilărie, când îmi doream să ies în evidență, să fiu altfel decât toți ceilalți și să mă deosebesc pe fundalul maselor cenușii obișnuite. Toate acestea le-am înțeles deja la reabilitare, lucrând împreună cu psihologul și analizându-mă pe mine însămi.

Doar acum am înțeles că probabil a meritat să trec prin toate aceste trăiri și greutăți ale vieții pentru a realiza ce înseamnă bucuria autentică și sensul existenței.

Toată viața am considerat că niciodată nu voi ajunge la fundul mlaștinii. Dacă cineva mi-ar fi spus că voi deveni o narcomană dependentă de heroină, i-aș fi râs în față.

11080846_950812854932001_2177581044728682642_o 11134149_950812831598670_6689290580592145116_o

Mi-am petrecut tinerețea în cercul ”tineretului de aur”. Ziua lucram, iar în serile de week-end mergeam cu prietenii la discotecă, unde consumam băuturi tari, substanțe psiho-stimulente, apoi ne duceam cu întreaga companie în altă parte, adică ne distram din plin. Nu am avut niciodată probleme cu banii, am știut întotdeauna cum să câștig, am această capacitate în sânge.

Îmi amintesc foarte bine cum am fumat prima dată heroină. În această stare te simți la înălțime, nu ți-e frică de nimic, nu te jenezi de nimic. Cu timpul aceste senzații slăbesc în intensitate și viața ta se transformă într-o nebunie continuă.

Eu am crescut fără tată, de aceea mama se străduia să compenseze lipsa lui și mă asigura pe mine și pe sora mea cu tot ce era necesar. Ea întotdeauna a lucrat foarte mult, iar eu cea mai mare parte a timpului o petreceam cu bunica și bunelul, fiind, în general, liberă să fac ce vreau. Sora mea, dimpotrivă, întotdeauna era ocupată cu ceva, fie școala de muzică, fie altceva. Iar eu întotdeauna îi spuneam mamei: ”Vei vedea că va veni timpul și vei fi mândră de mine la fel cum ești mândră de sora mea”.

Nu am avut niciodată prietene adevărate, de multe ori mă convingeam că este mai bine să prietenești cu băieții.

Majoritatea cunoștințelor mele erau narcomani, chiar și soțul meu cu care m-am căsătorit în grabă, fără a cugeta, era și el un utilizator. Ziua noastră obișnuită arăta în felul următor – ne trezeam, la început fumam droguri și doar apoi ne ridicam din pat, făceam duș, ne spălam pe dinți, luam dejunul etc.…

Iată acum eu vorbesc cu tine despre faptul că utilizam droguri, iar mintea mea începe să revină acolo, în trecut, și imediat mă copleșesc o mulțime de amintiri. Nu în zadar se spune că memoria celulară este foarte puternică, deoarece imediat ce permiți gândului o posibilitate cât de mică să se dezvolte în tine, săvârșești o mare greșeală.

La un moment dat mi-am dorit senzații mai tari, or, simplul fumat al heroinei nu mai avea efectul pe care îl avea la început și eu m-am injectat. Pe atunci utilizam zilnic, de câteva ori pe zi.

Prima dată m-am spitalizat pentru a face perfuzii, deoarece consideram că aceasta mă va ajuta să soluționez problema dependenței. Medicamentele au ajutat la eliminarea rapidă a sindromului de abstinență, însă în scurt timp am început din nou să mă droghez. Atunci au început un fel de raliuri americane – mă spitalizez, fac perfuzii, mă externez, din nou mă droghez. Așa a continuat până când medicul meu narcolog nu mi-a propus să intru în programul de substituție cu metadonă. Aveam deja 29 de ani. În acel moment consideram că metadona mă va ajuta să schimb ceva, aceasta era singura metodă de a înceta utilizarea de droguri și suferințele mele.

În consecință, metadona m-a ajutat să-mi stabilizez starea mea psisoemoțională, întotdeauna am perceput metadona ca pe un medicament. Am fost în program timp de un an și jumătate. În același timp, medicul meu permanent îmi povestea despre organizația ”Viața Nouă”, dar această informație părea să treacă pe lângă urechile mele, pentru că pur și simplu nu eram gata să schimb ceva cardinal. Îmi amintesc că într-una din zile mergeam cu taxiul spre punctul de eliberare a metadonei și în timp ce ne îndreptam încolo taximetristul mi-a povestit istoria lui de dependență, mi-a descris felul în care a parcurs reabilitarea și a revenit la o viață fericită. M-a impresionat profund istoria lui. Era exemplul unui om real care s-a eliberat de dependență.

11024816_950817878264832_6634327880090552952_o 11053700_950812984931988_2093367487177305130_o

La finele acestei ”istorii vesele” am ajuns la închisoare unde am stat timp de 40 de zile. Nu voi uita niciodată clipa când a venit mama să mă viziteze. Slăbise foarte mult, avea ochii plânși. Îmi amintesc câtă rușine și durere am simțit, mi se făcuse milă de ea. În acel moment ceva s-a întâmplat înăuntrul meu și eu am înțeles că nu mai vreau s-o văd vreodată pe mama în asemenea stare. Îmi amintesc că am îmbrățișat-o, am început să plâng și, ca un copil mic, o rugam să mă ia acasă…

Timp de patru ani am mers la oficiul ”Viața Nouă” la grupurile de suport reciproc, deși nu le frecventam cu regularitate. Îmi amintesc că aici l-am întâlnit anume pe acel taximetrist care m-a dus cândva cu taxiul după metadonă. El s-a așezat alături de mine și mi-a spus: ”Valea, tu deja de patru ani frecventezi această organizație, tu ești ca acel Moise care timp de patruzeci pe ani și-a condus poporul prin deșert…”.

La 22 iunie 2014 am plecat la reabilitare în Comunitatea Terapeutică ”Viața Nouă”, este o zi cu adevărat memorabilă pentru mine. Pentru mine fiecare zi la reabilitare a fost cea mai bună zi. În pofida momentelor dificile, certurilor, neînțelegerilor, oricum mă trezeam în fiecare dimineață fericită, pentru că eram liberă de dependență, eu știam că nu trebuie să alerg nicăieri, că mă aflu într-un loc potrivit, unde sunt acceptată așa cum sunt. Eu le sunt foarte recunoscătoare oamenilor care au înființat acest loc, unde băieții, care nu mai știu ce să facă cu viața lor, se corectează.

Înainte de a merge la reabilitare, cea care mă cura a fost Irina Poverga, care mi-a povestit despre experiența sa și toate acestea au fost pentru mine un exemplu. Îmi amintesc cuvintele pe care mi le spunea: ”Valea, cea care ai fost până la reabilitare, cea care ești acum și cea care vei deveni după parcurgerea întregului curs de restabilire sunt trei persoane absolut diferite”. Abia acum am înțeles adevăratul sens al cuvintelor ei. Le sunt recunoscătoare curatorilor și liderilor comunității terapeutice pentru că ei investesc atât de mult în noi și o fac absolut dezinteresat. Este o muncă colosală, care necesită multă putere de voință, răbdare de fier și inimi pline de dragoste.

IMG_4624

În general, tot ce am făcut pentru a-mi schimba viața a fost de dragul mamei. De nu era ea, aș fi rămas și astăzi așa cum eram în trecut și aș fi continuat să mă droghez. De dragul ei mă străduiesc în fiecare zi să schimb ceva înăuntrul meu, pentru ca odată să vină timpul când va putea să se bucure și să fie mândră de mine. Ea niciodată nu mi-a reproșat nimic, nu mi-a întors spatele, întotdeauna s-a străduit să mă ajute, m-a înconjurat cu grijă și dragoste, în pofida tuturor problemelor pe care le cream. Chiar și atunci când nu mă credea pe mine, ea continua să creadă în mine.

Eu îmi dau seama că după încheierea întregului ciclu de reabilitare, voi avea nevoie de forțe și mai multe pentru a rămâne în trezie și astăzi eu fac totul pentru a fi pregătită de greutățile care mă așteaptă în viitor.
Ce le-aș spune oamenilor care se află acum în dependență și nu știu ce să facă? Nu vă temeți, nu disperați, credeți în voi înșivă, pentru că soluție există. Pentru a schimba ceva în viață, trebuie doar să vrei.
Ce i-aș spune mamei? Mulțumesc mult pentru tot! Eu te iubesc foarte mult!

Text, foto: Elena Derjanschi