Dmitry Sherembey: Dacă îmi lipsește ceva în viață, rezultă că eu fie am făcut ceva, fie că nu am făcut

Acum câțiva ani, am convenit împreună cu Dima Sherembey, președintele consiliului de administrare a Rețelei Ucrainene a Persoanelor care trăiesc cu HIV, să înregistrăm un interviu. Au trecut luni, ani. Dima era permanent ocupat, iar eu de vreo cinci ori am reformulat întrebările. Și iată că atunci când disperarea a surpat orice dorință, Dima a venit la Chișinău la Conferința Națională HIV/SIDA. Și, bineînțeles, a dat socoteală de toate: am vorbit despre colaboratori, înjurături, am discutat despre legalizarea drogurilor și despre copii.

Dima, am convenit să înregistrăm un interviu acum doi ani. De atunci ai fost permanent în criză de timp. Ești într-adevăr chiar atât de ocupat?

Da, am un program foarte aglomerat și sunt permanent contra cronometru. Dar ceea ce contează este că totuși ne-am întâlnit astăzi în cele din urmă. Acesta era sensul, nu?

Crezi în faptul că în viață nimic nu este la întâmplare?

Nu cred (râde). Eu consider că oamenii își construiesc viața cu propriile mâini. Pentru mine aceasta este o opțiune importantă în viață, un principiu important. Atunci când răspunzi de unul singur pentru tot ce ți se întâmplă în viață, nu vei căuta vinovații. Acest principiu exclude din start probabilitățile, horoscoapele, pacturile cu diavolul. Fie că ai credință, fie că nu, nu trebuie să te eschivezi de responsabilitatea pentru viața ta, transferând-o pe umerii altuia. Dacă îmi lipsește ceva în viață, rezultă că eu fie am făcut ceva, fie că nu am făcut.

Suplimentar la acest principiu mai există unul: nu există înfrângeri ca atare. Există doar nerealizarea episodică a sarcinilor. Și atunci totul devine ușor. Aceste două principii întotdeauna m-au ajutat să trăiesc, oriunde m-aș fi aflat, oricât de grele sau imposibile ar fi fost condițiile. Aceste principii mă ajută în viața personală, profesională, mă ajută să fac concluzii și simplifică procesul de percepție a lumii și a vieții. Anume datorită acestor principii în anturajul meu sunt foarte puțin oameni care se miorlăie.

Sau se plâng?

Exact. Eu am o toleranță zero la așa ceva. Nu suport așa ceva. Este un comportament absolut copilăresc. Un comportament prostesc și ineficient. Nu-mi pierd timpul cu așa ceva.

După ce criterii vă recrutați colaboratorii?

În consolidarea echipei există o serie de principii spontane și o serie de principii evidente. În acest supermarket, cu regret, nu există un sortiment strict determinat. Și sortimentul însuși nu este atât de mare. Chiar noi înșine, mă refer la mine, nu suntem cei mai comozi oameni pentru alții.

Păi iată, dacă înțelegeți că nu există echipe de aur pe care le poți procura de undeva, realizezi, respectiv, că tu ești cel care trebuie să o formezi. Bineînțeles, va trebui să investești timp în aceasta, bineînțeles că este o muncă titanică și nerecunoscătoare. Nu aș vrea să ridic în slăvi sensul activității pe care o realizăm, însă ea are o caracteristică fundamentală – activitatea noastră este legată direct cu viața oamenilor. De calitatea muncii noastre depinde dacă oamenii vor trăi sau nu. Cu regret, timpul nu este de partea noastră, de aceea noi trebuie să fim cu un pas înaintea lui.

Când ne întrunim ca și echipă, oamenii scot pe tapet caracteristicile noastre obiective: nu reușim, concurenții noștri dispun de mai multe resurse, cei de la putere ne presează. Eu am un răspuns simplu la toate acestea: noi trebuie să fim mai buni, noi pur și simplu trebuie să fim mai buni, mai rapizi, mai deștepți, mai operativi și acesta este singurul secret. Nu este cazul să mă concentrez în fiecare zi pe imperfecțiunea lumii, deoarece dacă tot timpul meu mi-l voi irosi gândindu-mă la concurenți, la ce bun să mai fac ceea ce fac? Dacă însă ne-am apucat de un asemenea lucru în care miza este viața omenească, trebuie să înțelegi clar că cineva ne-a delegat această muncă. Cerințele mele față de echipă sunt simple: există un singur indicator prin care ne măsurăm și ne evaluăm munca – acest indicator este succesul. Insuccesul este ceea ce fac toți ceilalți. Eu nu am nevoie de eșecuri. Și bineînțeles echipa se obișnuiește cu faptul că poate veni la mine doar atunci când a făcut într-adevăr absolut tot ce le stătea în putere: au găsit toate canalele, au bătut la toate ușile, au spart toate geamurile, au făcut toate săpăturile și au înțeles că ceva le lipsește. Și iată atunci ei vor veni la mine după un sfat.

Conștientizarea faptului că în viață există întotdeauna o soluție m-a scos din impas nu o singură dată. Să vă aduc un exemplu: fiecare om cel puțin o dată în viață a încercat să joace un joc la calculator și dacă îi vei spune unuia dintre ei că iată în acest joc nu există o soluție, afirmația aceasta i se va părea o aberație, fiindcă nu se programează jocuri fără ieșire, fără soluție. La fel tratez și viața. Nimeni nu a creat viața cu formula unei fundături, unui impas, fiindcă viața însăși dovedește contrariul. Astfel, când omul nu găsește o soluție, problema nu e în soluție, ci în motivația omului respectiv.

ALP_3449

Ai putea enumera ce este categoric interzis în organizația voastră?

Să te dai bătut. Nu că aș avea o intoleranță la faptul că oamenii obosesc, dar eu nu accept ca atunci când se propun idei oamenii să înceapă imediat să prognozeze un scenariu negativ. Ei sunt conduși de frică sau de alte lucruri, fapt care pe mine mă irită foarte mult. Este ca și cum ai educa un copil: tu îți dai seama că un copil de trei ani pe care îl înveți să cânte la vioară nu este un geniu, însă îi spui că are talent, are un dar. În felul acesta îi formezi încrederea în el însuși și o perspectivă de viitor.

Rolul fundamental al oricărui conducător este să motiveze. Colectivul este o resursă care poate sută la sută să surpe orice zid. Întrebarea este ce motivație le voi pune sub picioare astfel încât aceasta să îi ducă înainte. Motivația nu este un anotimp al anului, ci un proces ce poate fi dirijat. Noi înțelegem când reușim să motivăm pe cineva. De ce oamenii renunță la fumat, încep să practice sportul? Ei eu o motivație deosebită să facă aceasta. Să ne imaginăm pentru o clipă că în anturajul nostru oamenii ar avea motivația de a învinge? Ce viață am avea! Anume motivația ne oferă posibilitatea de a utiliza absolut orice pentru atingerea scopului, cum face și de-motivația de altfel.

Aș putea concluziona că dacă în Moldova deocamdată epidemia nu este stopată, cazurile se depistează tardiv, oamenii nu doresc să administreze tratamentul, rezultă că cineva acolo sus sau jos nu este motivat pentru atingerea succesului?

Aceasta este bineînțeles o chestiune despre lipsa motivației în sens politic, practic, în orice sens. În pofida acestui fapt, Moldova se poate lăuda cu anumite succese, chiar dacă există și o stare de insatisfacție. Astfel, în Moldova s-a implementat sistemul de deservire electronică, de prestare de servicii prin intermediul farmaciilor, terapia de substituție cu metadonă, programe de reducere a riscurilor. Moldova are astăzi ceea ce înainte nici nu se prognoza măcar. Ceea ce mă bucură este faptul că aceste succese nu sunt o canapea pe care te poți relaxa, bucurându-te de realizările tale. Toți activiștii și oamenii care lucrează în acest domeniu trebuie să înțeleagă ei sunt motorul principal care trebuie să lucreze și mai intensiv. Acest motor trebuie să irite întregul anturaj pentru ca acesta să înainteze spre succes. Cineva trebuie să-și asume acest rol, fiindcă în principiu asemenea oameni sunt puțini. Dar odată ce au apărut activiști care au suficientă carismă sau dorință, sau motive interioare, în fața lor stă sarcina de a-i însufleți pe toți. Aceasta este o formulă simplă a succesului: când mă apuc de ceva de unul singur, iar ceilalți nu mă susțin, eu mă indispun. Însă eu pot depune toată puterea că ceilalți să-și ia startul. Și atunci eu voi înmulți înzecit ceea ce pot obține de unul singur.

Când vorbesc cu cineva despre tine, reacția de răspuns a oamenilor este următoarea: ”Asta e acela care înjură?”. Nu mai spun nimic despre renumitul tău tricou ”Fuck corruption”. O faci intenționat ca să provoci și să inciți oamenii?

Hai să clarificăm din start. Eu nu am nici o problemă să mă exprim delicat și să explic corect din punct de vedere politic cauzele, doar că nu văd nici un sens în aceasta. În cazul meu aceasta este ineficient. Este vorba aici despre un proces de comunicare: eu aș putea să povestesc mult și sofisticat că valorile politicienilor nu sunt orientate pe oameni, dar pot să o fac mult mai simplu, spunând că sunt niște animale care îndoapă bani și nu le pasă deloc de omeni. Este o caracteristică laconică care este clară absolut pentru oricine și nu este cazul să ne aprofundăm în calcule și explicații.

Eu am înțeles că o asemenea adresare și abordare reduce substanțial calea acestei demagogii. Bineînțeles există oameni care nu înțeleg felul în care mă exprim și mă condamnă pentru aceasta. Adevărul este că putem vorbi mult și bine despre problemele care ne privesc pe noi personal fără a face nimic în acest sens. Noi am avut o asemenea problemă, și anume problema accesului la analgezice în Ucraina. Suntem de mult timp parteneri cu fundația Soros și aceștia mi-au solicitat o idee creativă cum am putea accelera procesul decizional al funcționarilor astfel încât analgezicele să devină accesibile pentru oameni. Am creat o campanie simplă și am numit-o ”1 minut de durere”. Le-am propus funcționarilor să suporte un minut de durere pe care o resimt bolnavii oncologici. Am făcut niște cești transparente, am scris pe ele ”1 minut de durere”, turnam apă fierbinte în ele și le propuneam să ia ceașca în mâini și să o strângă timp de 1 minut. Aceasta este o ilustrație simplă a durerii pe care o resimte omul în realitate. Și iată o asemenea modalitate i-a forțat rapid pe funcționari să resimtă timp de un minut acea durere pe care o suportă miile de ucraineni în fiecare zi pentru că nu-și pot suprima durerea luni la rând.

Eu consider că caracterul laconic și simplitatea este cel mai important principiu în procesele de comunicare. Dacă ești în stare să aduci la cunoștința interlocutorului sensuri complexe, voluminoase, atunci ești un comunicator fantastic. Eu nu mă pronunț ca toți să înjure și să se exprime necenzurat, însă sunt oameni care au meritat anume o asemenea adresare. Ei au meritat să se vorbească despre ei în felul acesta.

Când am propus să facem tricouri cu inscripția ”Fuck corruption”, câțiva parteneri s-au bucurat de acest slogan. Eu am îmbrăcat tricoul și am mers la ședința ONU la New-York. Chiar nu-mi păsa de nimic, fiindcă eu consideram că nivelul politeții în cadrul discuțiilor pe tema corupției funcționarilor din Ucraina a atins forma sa schizofrenică. Despre pedofilie nu se vorbește astfel: ”Iată, știți… acesta este un fenomen”… Tuturor le vine să vomite și nimeni nu vrea să aibă vreo atribuție la aceasta. Corupția este de mii de ori mai rea decât orice pedofilie, fiindcă corupția în sistemul de sănătate înseamnă să furi viața cuiva. Fiecare dolar furat în sistemul de sănătate echivalează cu viața furată a cuiva. În Ucraina zilnic mor din cauza bolilor 1400 de oameni, doar pentru că nu li s-au asigurat condiții ca să se vindece. De aceea ”Fuck corruption” este cea mai simplă formă de exprimare. Au fost oameni care au spus că aceasta este indecent. La care eu răspundeam: ”Când pe persoana ta apropiată o vor bate în scara blocului, apropie-te și spune-le acestor oameni: ”Să știți că nu vă comportați corect. Prin ceea ce faceți încălcați legislația Ucrainei”. Este evident că te vei comporta altfel! Cel puțin vei încerca fizic să te împotrivești. Dar dacă, ferească Domnul, un adult beat va ridica mâna asupra copilului tău? Cum vei reacționa? Eu nu îndemn oamenii la violență, însă atunci când este vorba despre noi sau oamenii noștri apropiați, noi devenim foarte intoleranți, fiindcă cel mai important pentru noi în acel moment este să-i protejăm. Timp de o zi în Ucraina vor muri 1400 de oameni din cauza corupției în sistemul de sănătate. Și toți acei care îndeamnă să vorbim despre aceasta folosind un limbaj tolerant, de fapt susțin acest omor.

Se creează impresia că permanent te lupți, te cerți, încerci să dovedești ceva.

Pe lângă acestea eu mai scriu versuri, citesc cărți, am multe și diverse pasiuni. Doar că înjurătura este un lucru mai vizibil. Dacă omul se bate sau înjură, toate acestea se vor înregistra și toți vor afla. Dar dacă citește cărți, acesta este un fapt nesemnificativ. Mulți ani în urmă persoanele cu HIV trăiau în starea unui înalt nivel de auto-stigmatizare. Când am început să mă ocup de această activitate și am devenit parte a unei organizații mari, le-am declarat imediat tuturor: ”Nu vom putea câștiga acest război de după colț, nu putem fi luptători anonimi. Trebuie să ieșim și să declarăm că suntem oameni care trăiesc cu HIV și iată ce vrem”. Câțiva activiști anume așa au procedat.

Aceasta s-a întâmplat în anul 2014, nu-i așa?

Nu, mai devreme. Eu întotdeauna am vorbit cu față deschisă, niciodată nu am dat interviuri anonim sau după paravan.

Adică e ceva normal să oferi un interviu și să vorbești deschis despre tine?

Este foarte important ca omul să aibă o motivație personală și responsabilitate. Omul trebuie să înțeleagă: caracterul public provoacă a anumită reacție. Pur și simplu, mie nu-mi pasă de atitudinea oamenilor față de mine și atât. Întotdeauna am fost indiferent față de părerea cuiva despre mine. Eu îmi dau seama că oamenii nu cred despre mine: ”Vai, Domochika!”. Dimpotrivă, ei spun: ”Dobitocul, nemernicul!” și altele de felul acesta, poate din cauza invidiei sau poate că nu mă iubesc. Dar oare trebuie să ne surprindă faptul că oamenii pot gândi rău despre noi? Pe mine m-a interesat întotdeauna doar un singur lucru, și anume atitudinea mea față de oameni. Calitatea vieții mele nu este determinată de părerea oamenilor. Ea este determinată doar de ceea ce cred eu despre acești oameni. Eu mă gândesc la acești oameni și eu am o atitudine tolerantă față de ei.

Față de toți?

Nu, bineînțeles. Sunt nemernici pe care îi urăsc. Există și asemenea oameni. Conceptual însă toți oamenii au dreptul la greșeală și să știi că un om bun se simte bine oriunde. Aceasta este proverbul meu. Or, ceea ce simt și re-trăiesc eu este proprietatea mea, este viața mea. În orice moment te poți gândi fie la ceva bun, fie la rahat. Tu ești cel care alegi la ce te gândești. Acest drept am fost nevoit să-l testez pe mine însumi nu doar la bine, ci și la rău, în situații când trebuie să ai grijă să nu-ți ieși din minți și când înțelegi că perspectivele pentru următorii 4-5 ani sunt doar pereții. Eu prețuiesc acest lucru, adică capacitatea de a fi recunoscător mie însumi, părinților, copiilor, celor din jur. Aceasta mă ajută să trăiesc.

Dintotdeauna ai avut această capacitate de a fi recunoscător?

Ea s-a cultivat și s-a dobândit, bineînțeles, prin munca depusă de minte, viață și inimă. Această capacitate trebuie dezvoltată, cultivată. Eu sunt o persoană mega-hiper-activă și înainte puteam exploda într-o clipă. A fost nevoie să lucrez asupra mea, să tind spre un comportament mai pozitiv și mai conștientizat.

De ce ai venit la conferință în Moldova?

Sunt lucruri în care eu cred. Dacă va fi cel puțin un om care va spune cu toată fermitatea că: ”Acest lucru va fi în țara mea!”, acesta nu va mai putea fi oprit. Noi călătorim în diferite țări, oferim ajutor tehnic. Așa am venit mulți ani în urmă în Moldova. Băieții care erau aici și care ne-au primit aveau o atitudine rațională și chibzuită față de evenimentele care se întâmplau în acea perioadă. Sarcina mea a fost să iau radiera și să șterg hotarele desenate cu creionul și să le arat că acolo tot ce-și doresc va fi anume așa. Astfel, toate schimbările pe care ei le-au planificat s-au întâmplat anume atunci când acestea au fost planificate. Și aceste schimbări au loc în fiecare an și au o dinamică bună, astfel că acum eu îi privesc cu admirație pe acești oameni talentați. De aceea am venit încoace: pentru a le spune mulțumesc pentru ceea ce au făcut.

Și în al doilea rând: eu înțeleg că Moldova mai are puțin de tot pentru a deveni un exemplu elocvent pentru regiunea sa. Un exemplu de țară care nu dispune de mari economii, de resurse și totuși țara este în stare să rezolve sarcini pe care multe alte țări economic dezvoltate nu au reușit să le realizeze. Acesta va fi un exemplu încurajator pentru toți ceilalți.

ALP_3450

Ai o prietenie frumoasă cu Ruslan Poverga. Într-adevăr sunteți prieteni buni?

Păi vedeți, acea organizație în care venisem acum mulți ani și despre care v-am povestit este, de fapt, organizația voastră! Se întâmplă uneori să vii pur și simplu și să aduci bună dispoziție, să le spui oamenilor că totul este posibil și gata, oamenii deja nu se mai pot opri. În aparență nu ai adus nimic nou, ci doar ai înflăcărat ceea ce era în oameni întotdeauna. A fost însă și un factor al neștiinței privind măsura în care se poate înflăcăra acest foc. Apoi oamenii deja înțeleg că atât cât vei sufla, anume atât foc va fi. De aceea, iată, există o asemenea apropiere caldă, profesională, fiindcă noi privim la fel lucrurile care se întâmplă.

Hai să ne abatem puțin în altă direcție. Imaginează-ți că ți s-a propus să fii ministrul sănătății în Ucraina. Ai fi acceptat?

(Dima imediat a înjurat). În Ucraina toți știu că aceasta ar fi un adevărat jihad și un pământ ars.

Stai puțin: ai accepta sau nu?

Bineînțeles că da. Doar că la început nu aș fi crezut în aceasta.

Păi, noi doar admitem ipotetic.

Ipotetic voi spune în felul următor: echipa de astăzi a Ministerului Sănătății din Ucraina este o echipă în care cred și pe care o susțin.

Te referi acum la echipa Ulianei Suprun, da?

Da. În premieră în istoria sistemului de sănătate din Ucraina, această echipă este o ușă sigură și deschisă pentru schimbări. Noi am lucrat cu diferiți miniștri și știm ce înseamnă o ușă închisă, cât de mult timp poți sta sub această ușă în timp ce oamenii mor. Dorința de schimbări a echipei Suprun are un caracter ferm sută la sută. Important e să nu obosească, pentru ca motivația lor să rămână la același nivel.

Ai face parte din echipa ei?

Desigur. Eu nu cred în mitul că oamenii din ONG-uri nu pot face politică. Cred că este vorba despre frica de responsabilitate. Eu pur și simplu înțeleg că eu sunt un bagaj nu chiar atât de confortabil și nu aș vrea ca trecutul meu să creeze probleme echipei. De aceea sunt dispus să joc roluri secundare, doar ca totul să funcționeze eficient. Mai mult, eu sunt încredințat că dacă te ocupi de ceva care influențează asupra 200 000 de oamenii, aceasta deja este politică, indiferent de cine ești și ce funcție ai. Tu cultivi valorile în care crezi tu însuți.

Rețeaua organizației voastre care, categoric, influențează asupra 200 000 de oameni, face politică?

Noi nu facem politică, noi influențăm asupra 200 000 de oameni (râde).

Ok. Te-ai eschivat de la răspuns. Să discutăm despre altceva. Cum crezi, cu statul trebuie să negociezi, să lupți, să-l ajuți?

Cu ei trebuie să poți de toate – să iubești, să urăști – important este să obții rezultatul. Acesta este singurul indicator al lucrului cu politicienii. În această relație ”amoroasă” cu statul am avut perioade foarte dure. Noi am elaborat o formulă simplă de comportament: oamenii pe care noi îi reprezentăm sunt prioritatea numărul unu. Iar relațiile cu toți ceilalți nu sunt o prioritate. Acestea sunt doar o resursă pentru atingerea scopurilor. Nu contează cine vine la putere. Trebuie să instituim un astfel de sistem de comunicare și interacțiune cu ei, încât acesta să producă rezultat. Și atât. Dacă îi bați și aceasta aduce rezultat, bate-i în continuare. Dacă îi ajuți și aceasta aduce rezultat, ajută-i. În orice caz, pentru fiecare se poate găsi ac de cojoc. Trebuie doar să găsești mijlocul potrivit de motivație care îi va determina în cea mai mare măsură să facă ceva de dragul schimbărilor.

Cine te motivează pe tine?

Voi începe de departe. Am avut momente când înțelegeam că resursele mele interioare s-au epuizat și firul vieții mele s-ar putea rupe în orice clipă. Însă chiar și asemenea dificultăți niciodată nu au fost pentru mine un pretext să mă dat bătut. Dimpotrivă, greutățile au lucrat în direcție inversă, motivându-mă să merg mai departe, să-mi urmăresc și să-mi ating scopurile. Motivația este ceea dirijezi tu însuți. Este important să conștientizezi acest lucru. Tu ești cel care decizi, și nu rudele tale, strada, președintele. Doar tu decizi până unde vrei să mergi și doar tu decizi să mergi în direcția scopului tău.

Pur și simplu există lucruri de dragul cărora trăiesc. Când am fost diagnosticat cu HIV mulți ani în urmă, nu exista nici un fel de tratament, nu era nimic în afară de niște picături dubioase pentru imunitate și atât. Atunci am înțeles pentru mine însumi că timpul este scurt, de aceea trebuie să-l investesc în ceea ce este important pentru mine. Un an, doi, trei – atât cât mai am.

Sunt oameni pe care îi iubesc și întotdeauna îi amân pentru mai târziu. Când voi avea timp. Dar adevărul e că sunt contra cronometru. Pur și simplu nu am timp. Atunci când am aflat despre statutul meu, am decis pentru mine însumi: în fiecare zi când voi merge la culcare eu voi ști că oamenii care îmi sunt dragi se vor bucura. Atunci am făcut tot posibilul ca ei să nu știe despre boala mea, ca să-i scutesc astfel de o durere inutilă. Eu trăiam însă într-un orășel mic și peste câteva luni au aflat bineînțeles toți, iar eu inventam diferite istorii chipurile cineva i-a mințit și îi consolam cu bancuri și glume despre moarte.

Deja aveai propria familie?

Nu. Aveam oameni apropiați, surori, prieteni, părinți.

Și motivație aveai?

Da. Motivația este o resursă fantastică pe care omul o poate descoperi pentru sine însuși și să facă apoi orice. Numărul de ani pe care îi vei trăi nu este un criteriu pentru calitatea vieții tale. Dar iată ce vei trăi în acești ani, acesta este criteriul prin care îți poți evalua viața.

Când ai început tratamentul, cum s-a schimbat viața ta?

Am început tratamentul fiind într-o stare gravă. Cântăream 50 kg., aveam două găuri în plămâni, hepatită, un ficat distrus și HIV. Dar eram totuși atât de înverșunat, încât înțelegeam că nu voi putea fi învins. Aveam foarte puține celule de imunitate și am fost printre primii zece oameni care au început să administreze tratamentul în Ucraina. Beau tratamentul din 2003, adică aproape 14 ani.

Priveai atunci aceste pastile ca pe o salvare?

Aceasta era singura soluție justificată științific la problemă. Alta nu există. Și această soluție și-a dovedit eficiența. În rezultatul tratamentului eu mi-am tratat tuberculoza, hepatita. Mi-a mai rămas ultima maladie pe care planific să o vindec până în anul 2020.

Care?

HIV.

De ce anume până în 2020?

Așa am decis eu. Eu totuși cred că lumea științifică și tehnologiile au avansat atât de mult, încât suntem în pragul unei descoperiri mondiale – vindecarea completă de HIV.

Când au apărut copiii, viața ta s-a schimbat cumva?

Când am aflat despre statutul meu, copiii erau ceva imposibil pentru mine. Ei nici nu erau măcar în lista lucrurilor pe care planificam să le realizez până la sfârșitul vieții mele. Atunci mi se părea că pot atinge orice performanță, însă copii erau ceva imposibil. Astăzi cel mai mare copil al meu are 7 ani, cel de-al doilea – 4. Atunci când vin să mă îmbrățișeze, nici nu-mi vine să cred să există o asemenea minune în viața mea. Sunt deja de 7 ani tătic, dar încă nu m-am obișnuit cu acest statut. Nu pot să mă obișnuiesc cu acest cadou. Pentru mine aceasta pare o viață din altă dimensiune. Aceasta este fericirea mea și ea arată uite așa. Nu mă satur să-i privesc. Este ceva fantastic să știi că te poți perpetua. Copiii îți iau atât de multă dragoste, căldură, tandrețe. Ei sunt niște buni învățători pentru mine, fiindcă sunt prea puțini oameni care îmi pot da indicații. Iar copiii se pot comporta cu mine ca nimeni altul. La un moment dat înțeleg că ei sunt acei care mă schimbă. Eu îi iubesc, ei au un drept simplu de acces la mine și eu mă simt confortabil cu ei, fiindcă ei consider că noi, ca și oameni, cu vârsta devenit mai duri. Dar copiii ne corectează în acest sens. Eu îmi dau seama că îi voi admira și în continuare.

Cum de găsești timp pentru ei dacă ești permanent prin deplasări?

De fapt, nu am acest timp și sufăr într-o anumită măsură din această cauză. Dar eu știu să există oameni pe care îi iubești și ei sunt undeva. Poate nu i-ai văzut de vreo cinci ani, însă ei trăiesc în tine întotdeauna. Însuși faptul prezenței lor în viața ta schimbă radical totul. Eu înțeleg că aceasta este o variabilă pe care nimeni nu o poate schimba. Doar dacă vom fi cu toții aruncați undeva pe lună. Faptul în sine că am copii îmi conferă o energie atomică. Singurul disconfort este faptul că ne ducem dorul. Eu pot lipsi de acasă o săptămână – două, apoi vin târziu, iar a doua zi dimineața am un nou zbor. Dar știi cum e: noi trăim în mintea noastră cu toți care ne-au iubit. Deși aceștia poate nu mai sunt cu noi. Eu însă m-am întipărit în mintea lor. Singurul lucrul pe care îl doresc de la copiii mei este ca ei să fie fericiți. Aceasta este o abilitate care nu are legătură cu nimic.

Când sunt întrebați unde lucrează tatăl lor, ce răspund?

Ei știu că tata este șeful, că tatei totul i se permite. Iată un exemplu: ”Tată, ție ți se permite orice, deci la serviciu poți să nu te duci. Tu ai card – hai să cumpărăm lego”. Atât. Ei, bineînțeles, știu în linii generale unde lucrez și cu ce mă ocup.

Îți povestesc un caz care descrie foarte bine relațiile noastre. Avusesem o campanie reușită și venisem acasă entuziasmat. Am început să comunic cu cel mai mare: ”Fiule, vei reuși! Joci atât de bine șah! Desenezi!”. Iar el se uită la mine și-mi spune: ”De ce îmi spui toate acestea?”. Aici eu m-am cam zăpăcit, dar am răspuns: ”Pentru mine este foarte important să ții minte aceasta. Să nu uiți niciodată”. Iar el îmi spune: ”Păi, eu și așa știu aceasta!”.

Ce atitudine are soția ta față de soțul care apare doar din când în când acasă?

Nu poți aborda în mod clasic asemenea întrebări. Oamenii care se însoară sau se mărită trebuie să înțeleagă ce fel de mobilă procură. Relațiile nu trebuie să fie o captivitate. Trebuie să oferi omului dreptul de a realiza ceea ce-i place. Într-o asemenea căsătorie este posibil totul. Eu îmi prețuiesc foarte mult libertatea. Soția mea respectă această calitate în mine, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscător. Apropo, eu am renunțat la droguri doar pentru că doream să fiu liber, fiindcă era un tip care în fiecare seară îmi aducea o doză, dar la un moment dat eu am înțeles: ”Gata! Aceasta nu se va mai repeta. Eu știu cu certitudine cum se vor încheia toate acestea”. Atunci pur și simplu m-am întors și am mers în direcție opusă. Și nu m-am mai întors de acolo din anul 1998.

Nu ți-e frică de recădere?

În privința drogurilor am un răspuns foarte simplu: nu am avut în viața mea o stare mai stupidă. Iar mie nu-mi plac la culme stările prostești și stupide. Da, eu eram tânăr, foarte curios, vroiam să încerc de toate și îmi plăcea. La un moment dat însă eu am înțeles că viața mea s-a transformat în ciclul ”am adormit – m-am trezit”. Schizofrenie curată. Atunci am decis să încep să mă bucur de viață fără droguri. Cu toate acestea, drogurile au fost parte din viața mea și eu privesc foarte liberal la aceasta.

ALP_3454

Te pronunți pentru legalizarea drogurilor?

Da, pentru un simplu motiv. Aceasta nu este o chestiune de morală, ci o chestiune de securitate. Legalizarea este un nou nivel al posibilităților, ceva ce presupune să fii deschis la faptul că oamenii pot sta la aceeași masă pentru a rezolva probleme evidente. Odată cu legalizarea, problemele vor înceta să fie atât de voalate, neclare. Ele vor deveni evidente. Și toți vor răsufla ușurați. Noi știm cum funcționează o lume ilegală. Dar noi nu am știut și nu știm să trăim într-o lume legală. Întreaga lume civilizată a spus că cea mai rațională cale este calea deschiderii spre legalizare. Iar toate temerile din jurul legalizării sunt inventate. Ele acoperă banii din rulajul traficului de droguri, prostituției și celorlalte. Totul trebuie legalizat, dezvăluit și discutat.

Munca nu a devenit un drog pentru tine?

Eu nu consum droguri nu pentru că aceasta este interzis, ci pentru că nu mă interesează. În schimb acum mă interesează altceva – realizarea profesională, posibilitatea de a instrui oamenii, de a învăța eu însumi. Aceasta îmi dăruiește multă fericire, mă schimbă pe mine și pe oamenii din jur. Dacă aceasta poate fi numită narcomanie, eu mi-aș dori ca toți să devină dependenți de așa ceva, fiindcă utilizând acest drog vom trăi foarte rapid, operativ și interesant. Și eu propun tuturor să se alăture acestei mișcări.

Text: Elena Derjanschi
Foto: Constantin Dimitrenco