Ruslan Poverga: Despre sine, despre statutul său HIV și despre planurile pentru bătrânețe

Eroul interviului de astăzi cu siguranță se va ofensa dacă voi începe să-i cânt osanale, descriind-i toate calitățile lui minunate și, în general, personalitatea sa eroică. De aceea vă prezint eroul de astăzi simplu și fără patos: Ruslan Poverga, președintele AO ”Viața Nouă”, despre sine, statutul său HIV și planurile pentru bătrânețe.

Ruslan: Să înțeleg că trebuie să mă relaxez și să mă pregătesc pentru un interviu de durată?

Te rog.

Ок.

Ruslan, am așteptat acest interviu cu tine ca pe nici unul altul, pentru că știam că în acest interviu vei spune pentru prima oară public că ai HIV. De ce ai decis să-ți dezvălui statutul? De ce nu ai făcut-o până acum?

Toate lucrurile își au timpul lor. De asemenea declarație trebuie să te pregătești, să te ”coci”, să-ți pregătești familia și, nu mai puțin important, să înțelegi clar cu ce scop vrei să o faci. Eu sunt sigur că nivelul de discriminare în societate într-o anumită măsură este sincronizat cu nivelul de autostigmatizare a persoanelor care trăiesc cu HIV. Este o nerozie să contezi pe faptul că societatea se va clarifica mai repede decât noi cu temerile, prejudecățile și stereotipurile. În societate acestea sunt de un anumit fel, iar în viața persoanei care trăiește cu HIV – cu totul altele. Și fiecare decide pentru el însuși ce va face cu acestea. În ultima perioadă, la întrunirile noastre a ONG-iștilor și a persoanelor care trăiesc cu HIV, noi enunțăm clar faptul că acum ca niciodată trebuie să depunem toate eforturile ca printre noi să apară cât mai multe persoane capabile să vorbească deschis despre statutul lor. Tu știi că eu sunt împotriva filmărilor de la ceafă, modificarea vocii și a interviurilor anonime, deși eu înțeleg oamenii și temerile pe care le au. Dar eu consider că, povestind despre noi înșine în felul acesta, noi continuăm să formăm mituri și coșmaruri în jurul HIV/SIDA. De aceea noi am decis să punem punct acestei stări de fapt.

77

Adică, de acum încolo, doar în mod deschis?

În cazul meu, eu deocamdată am pledat pentru internet. Deși îmi dau seama foarte bine că acest interviu se va răspândi prin rețea, oricum, deocamdată nu e TV. Am însă certitudinea că următorul pas va fi o emisiune în direct. Deja este timpul să atingem performanța ca în societate să apară percepția adecvată că persoanele care trăiesc cu HIV sunt oameni normali. Da, eu am HIV, însă sunt un om normal, fără copite, fără coadă, și sunt bine. Mai mult, ar trebui să ne fie frică nu de statutul persoanei, ci de ceea ce are în cap. Omul poate fi absolut sănătos, însă, în același timp, absolut descreierat. Un asemenea om este mult mai periculos decât o persoană cu diferite diagnostice.

Crezi că după acest interviu vor mai apărea asemenea temerari?

Nu imediat, dar încetul cu încetul. Dacă nu aș crede în aceasta, nu aș face-o, doar nu sunt un kamikaze.

Fiica ta mai mică nu știe despre statutul tău. Nu ți-e frică de reacția ei când, de exemplu, va citi acest interviu?

În primul rând, avem 2 fiice. Cea mai mare știe despre statutul meu. Și, sincer, cred că am cam tergiversat decizia de a-i spune aceasta. Ea înțelegea foarte bine despre ce e vorba și nu e bine că a aflat nu de la noi, ci prin alte modalități. Nu mi-e frică de reacția fiicei mai mici, deoarece atunci când împreună cu soția i-am povestit despre trecutul nostru, mă refer la dependență, ea ne-a răspuns în felul următor: ”Eu cred că nu contează cine și cum a fost omul, este important ceea ce este acum”.

Ruslan, când ai aflat tu însuți despre statutul tău, cum îți imaginai viața?

A fost nasol de tot. Ironia sorții constă în faptul că am aflat despre statutul meu chiar de ziua mea. Tocmai treceam pe alături de dispensarul narcologic, era perioada când pe toți la rând îi testau la HIV. Și pe mine la acel moment
m-au adus la dispensarul narcologic…

Forțat?

Bineînțeles. Orașu Bălți nu este atât de mare, poliția îi cunoștea pe toți utilizatorii în față. Se întâmpla chiar ziua în amiaza mare să se apropie de tine după scenariul: ”Stai! Unde mergi? Ce e cu ochii tăi?” Dacă nu aveai bani să le dai mită, te duceau la dispensarul narcologic. Dacă acolo te diagnosticau cu ”ebrietate narcotică”, te închideau în izolator și dimineața de conduceau la judecătorie, iar acolo se hotăra, fie amendă, fie câteva zile privațiune de libertate pentru utilizare de droguri. La fiecare vizită la dispensar se preleva analiza de sânge. Pe de o parte ideea este ușor de înțeles – pentru a depista cât mai multe cazuri. Pe de altă parte însă este o idee negândită până la capăt, unilaterală și prostească.

_DSC0076

Să revenim la felul în care ai aflat despre diagnosticul tău…

Păi iată, mergeam pe lângă dispensarul narcologic. Acasă mă așteptau deja oaspeții, împlineam în acea zi 21 de ani. Eu mergeam și mă gândeam: ”Ce-ar fi să intru să verific ce e cu analizele mele”. Am intrat în cabinet, medicul a ridicat capul și spune: ”A, Poverga, tu ai SIDA” și a continuat să se uite prin hârtiile sale. Eu nu știam ce să fac – să mă spânzur sau să o spânzur pe ea pentru atitudinea ei față de mine, ca și cum aș fi fost un animal. Dificultatea acelor timpuri consta și în faptul că prin oraș circulau listele celor HIV infectați. În rezultat, persoanele care s-au confruntat cu HIV s-au închistat în ei înșiși, continuându-și existența înrăiți pe toată lumea din jur. Aceasta s-a răsfrânt puternic asupra încrederii în medici. Din acest motiv eu timp de 10 ani nici nu doream să aud nimic despre tratament.

Ce ai făcut în acești 10 ani?

Am încercat să mă supradozez, dar nu mi-a reușit. Atunci a început perioada unor doze severe, îmi consumam viața pentru că nu vedeam nici un sens în ea. Chiar și medicii îmi spuneau: ”Păi, încă câțiva ani ai putea să mai trăiești, încearcă să ai grijă de sănătatea ta”.

Tu ai fost unul dintre primii din țara noastră care s-a infectat de HIV?

Am putea spune că am intrat în primii o sută.

Oamenii care s-au infectat odată cu tine și pe care îi știai atunci mai sunt în viață?

Mulți au decedat, cineva din cauza supradozaj, alții din cauza complicațiilor pe fundalul HIV. Dar sunt și din acei care mai sunt în viață.

Tu îți puteai pe atunci imagina că peste 17 ani vei avea ceea ce ai astăzi?

Evident că nu! Dacă aș fi știut pe atunci cu o siguranță absolută că voi avea ceea ce am acum, posibil lucrurile ar fi luat altă întorsătură pe parcursul acestor ani. Eu în general consider că am câștigat un bonus în această viață, pentru că peste un timp oarecare am întâlnit o persoană pe care am vrut s-o ajut, dar în cele din urmă s-a dovedit că ea m-a ajutat pe mine. Apoi noi am decis împreună că a venit timpul să încheiem cu drogurile, am luptat împreună pentru viață. Între timp, medicina a înregistrat progrese, au apărut perspective că putem da naștere unui copil sănătos. Pe atunci era dificil să crezi în aceasta, dar oricum…

Când s-a născut fiica cea mai mică, aveai vreo frică?

Când Ira năștea, eu plângeam și mă rugam. Îmi doream doar un singur lucru – ca fiica să se nască sănătoasă – nu îmi doream nimic altceva.

_DSC0082

Peste cât timp ați înțeles că totul este în regulă?

Au trecut circa doi ani după naștere. În acest răstimp, fiica trebuia să facă periodic analize. Cel mai grav a fost că în ultimul moment una dintre analize nu a fost reușită, apoi analiza s-a reținut și la mine a început o adevărată psihoză. Dar când s-a constatat că totul e în regulă, m-am liniștit. Au apărut vise noi, scopuri noi. Acum eu visez să plimb nepoțeii în cărucior și nu doar nepoțeii de la fiica cea mai mare, ci și de la cea mică. Adică trebuie să trăiesc încă cel puțin 20 de ani.

Să discutăm puțin despre activitatea ta profesională. Spune-ne ceva despre Comunitatea Terapeutică pe care ai înființat-o și care ajută în fiecare an multor și multor persoane. Cum a început acest proiect?

De fapt, e prea tare spus că eu am înființat-o, totul a fost puțin altfel. Acum, privind retrospectiv, eu înțeleg că aceasta a fost un fenomen firesc, și nu unul planificat. La un moment dat din viața noastră, noi cu Irina am decis din nou să ne internăm și să încercăm să soluționăm problemele de adicție. Detoxifiere, sevraje, insomnii și iar, pare-se să suntem lucizi. Însă înăuntrul nostru noi eram conștienți că dacă revenim la Bălți, vom reveni la droguri. Și iată că anume într-un asemenea moment s-a produs o minune, niște băieți din Chișinău care ne vizitau la spital și încercau în toate modurile să ne convingă prin propriul exemplu că viața fără droguri este posibilă, ne-au propus să ne cazăm acasă la unul din ei. În esență, aceasta a fost prima asemănare a comunității. Noi locuiam împreună, ne ajutam reciproc. Persoana la care am locuit, era un utilizator în remisiune, mergea la biserică. Era o comunitate bazată pe entuziasm gol-goluț. În vest deja se înființau comunități de felul acesta, însă în Moldova nu a existat nimic asemănător. Peste un timp oarecare noi ne-am mutat cu traiul în altă parte, treptat au început să ni se alăture alți utilizatori pe cale de recuperare și așa a pornit totul. Noi am schimbat o mulțime de apartamente, oficii, case, până ne-am stabilit la Berezchi unde este amplasată astăzi comunitatea.

Care a fost principiul fundamental în comunitate atunci, chiar de la bun început?

Noi suntem cu toții o familie, cu toții trăim după anumite reguli interioare stabilite, cu toții purtăm responsabilitate și singurul nostru scop este să rămânem treji.

Acest principiu s-a păstrat până astăzi?

Noi ne străduim să îl menținem. Dar pe măsură ce apar noi specialiști, noi metodologii, noi, uneori, pierdem acest sentiment al familiei.

_DSC0074

În general, între utilizatorii de atunci și cei de astăzi există vreo diferență?

Este cerul și pământul. Din acest motiv pentru mine personal este dificil să le ajut utilizatorilor de astăzi și, din același motiv, în echipa noastră sunt mulți băieți tineri. Pe vremea mea, noi rareori ne confruntam cu ”polinarcomania”, când oamenii utilizează tot ce se nimerește. În timpurile noastre erau fie din acei care consumau opiu, fie codeina, fie altceva. Astăzi totul s-a amestecat, au apărut numeroase substanțe psihotrope care au efecte și consecințe dezastruoase. Înainte utilizatorul putea să fie putred complet, însă își păstra o anumită capacitatea de a judeca. Utilizatorul de astăzi este normal în aparență, însă este complet distrus din punct de vedere psihic.

Odată, când îi spuneam unei cunoștințe unde lucrez, ea mi-a adresat o întrebare la care așa și nu i-am răspuns. Ea m-a întrebat: ”Narcomania este pentru toată viața?” Ce ar trebui să răspund în asemenea cazuri?

Procedează ca evreii și drept răspuns întreabă astfel: ”Tuberculoza se tratează? Da? Cu toate acestea, omul rămâne vulnerabil pentru toată viața”. La fel este și cazul care a trecut prin dependență, el oricum rămâne vulnerabil și de aceea el trebuie să meargă spre însănătoșire pe parcursul întregii vieți.

Tu mergi în această direcție până acum?

Bineînțeles. Doar că acum am altă motivație, nu mă confrunt cu probleme atât de severe, dar oricum lucrez asupra mea ca să devin mai bun, să rămân sincer cu mine însumi, să fiu deschis cu oamenii.

Apropo, tu ai conștientizat și ai analizat cauza care te-a determinat să utilizezi droguri?

De analizat am analizat. Dar oricum nu pot afirma că m-am clarificat sută la sută cu ea. Așa s-a întâmplat că eu ca și cum am crescut cu un glonț în cap, care constă în faptul că totul trebuie făcut la 120%, adică este vorba despre perfecționism adus la extremă. O asemenea poziție te face dependent de opinia altor oameni. Eu am crescut și am comunicat într-o companie unde toți erau cu 5-6 ani mai mari decât mine și aproape toți utilizau droguri. Odată, unul din acești oamenii, care nu mai este în viață, mi-a propus să încerc și eu. Eu știam cu certitudine că nu vreau, dar, în același timp, înțelegeam că nu vreau să fi în ochii lui un ratat, un demodat… aveam atunci 15 ani. Frica de a fi neacceptat a învins, de aceea am spus: ”Ok.” Am intrat în scara unui bloc. Mi-era atât de frică, încât îmi transpirase spatele, însă eu, cu sânge rece, am suflecat mâneca și m-am întors, pentru că mi-era teamă să privesc cum acul va intra în venă. Cu regret, chiar din prima dată mi-a plăcut… Revenind la cauza pe care am enunțat-o, perfecționismul. Vreau să-ți spun că dorința de a atinge 120% în toate vă urmărește până acum. Din această cauză, în prima perioadă de după recuperare, familia mea a suferit mult.

În ce anume se manifesta aceasta?

Ca și un narcoman căruia nu-i pasă de nimeni și de nimic, pentru că el aleargă spre scopul său, la fel și eu, uitam de toate pentru că tindeam să ating scopuri noi, noi culmi. Doar datorită soției mele peste un timp oarecare am început să apăs de frână. Pentru ca să-ți dau seama cât de serioasă era situația – primii șase ani de activitate noi am muncit fără zile de odihnă. Șase ani. Fără zile de odihnă. Pentru că trebuia să le ajutăm tuturor. Poate că a fost necesar să trec prin această experiență, pentru a mă convinge că eu sunt în stare să mă implic sută la sută fără dopaj suplimentar. Acum știi cu certitudine că pot depăși greutățile, păstrându-mi luciditatea.

Din cauza perfecționismului tău tu niciodată nu-ți lauzi colaboratorii?

Nu este adevărat, eu îi laud. Poate nu chiar îi laud în sensul direct al cuvântului, însă îmi exprim recunoștința, le spun că sunt cei mai buni. Poate că, pur și simplu, nu aleg cuvintele potrivite.

_DSC0101

Singura dată când am auzit laude de la tine a fost cu ocazia zilei tale de naștere, când noi ne-am adunat cu toții împreună pentru a te felicita și tu ne-ai mulțumit și, totodată, ne-ai lăudat.

Eu am crescut într-o familie unde dragostea se manifesta prin fapte și nicidecum prin cuvinte. De aceea astăzi, pentru a exprima recunoștința sau dragostea prin cuvinte, eu trebuie să depun efort. Eu îmi exprim atitudinea prin fapte. Mai mult decât atât, când pe mine mă laudă cineva, eu nu prea cred în aceste cuvinte.

Dar cum înțelegi că ești bravo?

Dacă astăzi este mai bine decât ieri. Este o apreciere simplă, rațională a unei anumite dinamici. Chiar și atunci când mă cert cu soția, eu îi spun întotdeauna: ”Nu este chiar atât de rău. Tu privește tabloul în general, pentru că per total, situația s-a îmbunătățit. Iată că deja avem zile de odihnă, am fost vara la odihnă…”.

Râdem ambii.

Când i-ai dăruit ultima oară flori?

Chiar nu demult. Era o floare ”Picior de elefant” sau ceva de genul acesta, în ghiveci. Este și ea o doamnă foarte pragmatică în acest sens.

Când ai de luat o decizie importantă, te sfătuiești cu ea?

Foarte rar.

Ești atât de sigur pe tine sau pur și simplu nu vrei să pui o responsabilitate suplimentară pe ea?

Eu rareori iau decizii în mod spontan. Mă străduiesc să iau în considerare opiniile, însă niciodată nu le cer. Eu sunt mai complicat în acest aspect.

Dacă tot am ajuns la întrebări complicate, aș vrea să îți adresez o întrebare care mă frământă de când am venit la voi să lucrez. De ce oamenii care au trecut prin dependență sau care trăiesc cu HIV au un sentiment atât de șters de percepție a pericolului, a riscurilor? Iată tu, spre exemplu, de ce nu-ți cuplezi centura când ești la volan?

Cum adică nu-mi cuplez centura?

În timp ce ne deplasam spre locul interviului, nu aveai centura cuplată.

Aceasta a fost o greșeală.

Oricum, spune-mi, oare nu te îngrijorează asemenea riscuri evidente?

Pur și simplu asemenea riscuri cotidiene, în comparație cu coșmarul în care am trăit, nu prea seamănă a riscuri. Sunt doar praf comparativ cu ceea ce am avut de înfruntat. Oricum, sunt conștient de faptul că nu este corect.

Bine, dar această poziție pe mine, ca și persoană care nu are experiență de utilizator, mă afectează.

Și pe mine mă afectează snobismul deschis din partea foștilor utilizatori. Dar trebuie să înțelegi că oricâte interviuri ai face cu persoanele care au utilizat droguri sau cu persoanele care trăiesc cu HIV, tu niciodată nu îi vei înțelege așa cum îi va înțelege acel care a trecut prin această experiență. Nu este nici bine, nici rău, este doar o stare de fapt.

Știi, eu am mai observat că tu ești o persoană credincioasă, mergi la biserică, dar nu am auzit niciodată de la tine expresii de felul ”Pentru toate este voia Domnului” sau ceva similar. Tu consideri că aceasta este ceva personal?

Sută la sută. Este cel mai intim lucru din ceea ce poate fi intim. Da, eu mă consider o persoană credincioasă, dar la fel se consideră credincioși mulți alți oameni și fiecare are propria părere, propria viziune. În general, mi se pare lipsit de sens să îmi prind de frunte marcajul ”Eu cred în Dumnezeu” și să umblu permanent cu el. Las-ca faptele mele să vorbească mai tare decât cuvintele mele și mai elocvent de toate ”etichetările”.

Dacă mâine te pomenești că deodată dispare totul – organizația, comunitatea – cu ce te vei ocupa? În general, ți-ai imaginat vreodată o asemenea situație?

Mai mult, eu chiar planific să fac așa ca la un moment determinat să mă pot retrage, iar toate acestea să-și continue existența, dar deja fără mine.

Cu ce te vei ocupa atunci?

Am vise destul de ambițioase: vreau cinci mii de euro venit lunar, vreau să caut ceva nou, posibil mă voi ocupa de ceva diferit, care nu are nicio legătură cu ceea ce fac acum.

Cum te vezi la bătrânețe?

Eu uneori fac glume și, posibil, aceste glume se vor transpune în realitate și voi scrie câteva cărți. Tu vei îmbătrâni, eu voi îmbătrâni și vom scoate câteva memorii super-tari!

Cum le vom întitula?

Ne mai gândim…

Foto: David Juliá Etxabe
Text: Elena Derjanschi
Conversația a avut loc la ”Propaganda Café”