Ludmila Toderița: ”Niciodată nu mi-a fost frică!”

Cum e să trăiești opt ani cu un soț-tiran, să crești un fiu cu diagnostic incurabil, să învingi dependența narcotică și să nu cazi pradă disperării din cauza propriului statut HIV-pozitiv? Despre toate acestea ne-a povestit Ludmila Toderița, una dintre participantele proiectului ”Devianța pozitivă”, voluntar în cadrul organizației ”Mamele pentru Viață”. Jos pălăria!

Liuda, cum de V-ați decis să Vă dezvăluiți statutul HIV? Îmi amintesc că acum jumătate de an când V-am propus aceasta, ați solicitat timp pentru a lua o decizie.

Am înțeles că dacă te gândești prea mult la consecințe, vei găsi tot mai multe pretexte să nu o faci. Oricum, trebuia odată și odată să se întâmple, nu? (zâmbește). Dacă dezvăluirea mea va schimba ceva, va ajuta pe cineva, va schimba atitudinea față de persoanele care trăiesc cu HIV, de ce n-aș face-o?

Oamenii apropiați, rudele știu despre această decizie?

Nu, dacă le-aș fi spus, mi-ar fi făcut capul calendar cu întrebări și interogări. Odată ce am făcut-o, nu mai are sens să mă întrebe.

Sunteți atât de independentă de opinia celorlalți?

Sunt foarte dependentă de opinia oamenilor apropiați, doar că în unele situații înțeleg că este mai bine să nu spun nimănui nimic și pur și simplu să o fac. Eu nu prea pot rezista la presiune și adesea sunt tentată să renunț. De aceea, gata! Am făcut ce am făcut, iar voi cum vreți: certați-mă, strigați, ardeți-mă – sunt problemele voastre.

Ați învățat să reacționați la atitudinea negativă din cauza statutului HIV? Or, timp de 17 ani trăiți cu HIV și, cu siguranță, V-ați confruntat cu momente dificile.

Nu știu cum s-a întâmplat, dar pe mine m-a ocolit acest coșmar în accepția clasică a acestuia. Când am aflat despre statutul meu HIV, utilizam droguri. Am făcut forțat analizele – mă adusese miliția în secția narcologie, mi-au preluat în grabă analiza, imediat m-au pus în evidență. În compania în care mă drogam deja se înregistraseră cazuri de infectare, de aceea pentru mine această știre nu a fost una șocantă. Îl plus, capul îmi era permanent turmentat. Atunci mi s-a spus foarte simplu: ”Păi, vreo două luni mai ai de trăit, iar apoi mergi la Creatorul tău!”. Nu aveam alternative. De aceea nu am încetat să mă droghez, pentru că nu vedeam sensul.

Câți ani aveați atunci?

La 17 ani am început să utilizez droguri. Despre statut am aflat în anul 1999. Aveam 19 ani. Oamenilor apropiați le-am spus atunci: ”Mai am două luni de trăit. Am HIV”. A trecut însă un an cu bine, al doilea la fel, iar în cel de-al treilea am fost trimisă să mă tratez de droguri. Nu m-a ajutat. Doar peste doi ani am reușit singură să ies din această mlaștină. Prin anul 2002-2003 în Moldova a apărut tratamentul ARV, abia se deschisese secția de boli infecțioase în spital. Atunci mi se atribuise codul 56 (astăzi sunt peste 5000!), însă tratamentul l-am început abia în anul 2007. Până atunci nu existau indicații pentru inițierea tratamentului.

Ce ați făcut în acest răstimp?

Am absolvit 11 clase, apoi am învățat de barman, soră medicală, bucătar – vroiam să încerc de toate. Însă din cauza statutului HIV, nu aveam cum să mă angajez. De aceea nu făceam nimic și nici nu știam ce aș putea face, și, în general, pentru ce am mai învățat dacă nu pot lucra după specialitate? O anumită perioadă am dădăcit o nepoțică, iar apoi o cunoștință mi-a propus un serviciu – să cos încălțăminte din piele. Îmi plăcea foarte mult munca mea, lucram zile întregi și însușisem întregul proces de la și până la.

Povestiți-ne despre tratament: cum l-ați perceput?

Eu întotdeauna am încredere în medici. Dacă ei spun că trebuie, atunci fac ceea ce trebuie. Când mi s-a prescris tratamentul ARV, imunitatea mea constituia 80 de celule: eu mă ridicam și cădeam, în fața ochilor vedeam doar negreață. Era îngrozitor, fiindcă se întâmpla să mă deplasez cu microbuzul și nu aveam putere să mă ridic și să cobor. Când starea s-a agravat, am mers la spital și mi s-a prescris tratament ARV.

img_9131

Ați resimțit și efectele adverse ale tratamentului?

Mie mi s-a spus în felul următor: ai băut pastila și ai uitat. Eu așa am și făcut. Nici într-o schemă de tratament nu am avut efecte adverse. Peste o lună de tratament încărcătura virală a scăzut până la zero.

V-ați confruntat vreodată cu discriminarea din cauza statutului HIV?

Îmi amintesc cum m-au dat afară din salonul maternității, transferându-mă în altul, când au aflat că am HIV. De asemenea, când intrau medicii pentru a mă examina, purtau câteva perechi de mănuși ca niște cosmonauți.

În principiu, în cea mai mare parte, m-am confruntat cu discriminarea anume în spitale și policlinici. Poate din cauza că sunt foarte des în aceste instituții, nu știu. Acum ceva timp mi-am schimbat locul de trai și m-am înscris la noul medic de familie, iar fostul meu medic de familie, la despărțire, mi-a spus: ”Foarte bine! Nu am nevoie de asemenea pacienți!”.

Eu cred că de oamenii care au probleme de sănătate au nevoie doar farmaciștii, pentru a-i stoarce de bani. Iar în policlinici atitudinea, de cele mai multe ori, este negativă.

HIV V-a schimbat cumva?

Eu am o atitudine normală față de oameni ca mine. Nu știu care ar fi fost atitudinea mea față de ei dacă eu însămi nu aș fi avut HIV. Sunt foarte indignată de ce oamenii au o atitudine atât de preconcepută față de HIV? Astăzi HIV a devenit parte din mine. Eu pur și simplu înțeleg că trebuie permanent să administrez tratamentul. Adică fac tot ce depinde de mine: duc un mod sănătos de viață, vizitez medicii. Și, bineînțeles, ori de câte ori aud despre ”ies cu cineva” sau droguri, întotdeauna le spun: ”Ia cu tine un prezervativ!”. Acesta este cel mai frecvent sfat pe care îl ofer, fiindcă viața unui om poate fi, din cauza unui incident, segmentată în ”până la” și ”după”. Viața mea s-a schimbat din cauza a 35 de bănuți – atât costa pe atunci o seringă de unică folosință. Dacă aș fi avut-o atunci, nu m-aș fi infectat.

Liuda, eu știu că fostul soț, tatăl lui Dan, era violent și Vă maltrata. Este adevărat?

Da, el consumă alcool și este primul meu soț. Ne-am căsătorit în anul 2006. Totul a fost ca la carte: rochie albă, oaspeți, veselie, adică așa cum trebuie. Apoi a început tot mai des să mă molesteze, nu-și mai controla emoțiile, aplica violența fizică.

Nu ați observat asemenea manifestări la el până la nuntă?

Am observat. Dar către acel moment mi se formase un complex precum că nimeni nu mai are nevoie de mine în afară de el. De aceea gândeam în felul următor: nu m-a omorât, nu m-a schilodit, de aceea rabdă.

Depindeați de el?

Locuiam în apartamentul lui, dar mă asiguram de sine stătător.

Nu ați avut dubii atunci când ați aplicat semnătura la oficiul stării civile?

Nu. Până la aceasta ne-am întâlnit timp de trei ani. Doar că pe parcursul întregii vieți dădeam de neghiobi care fie mă ofensau, fie mă agresau fizic. Și, la un moment dat, am început să cred că aceasta este ceva normal sau, probabil, eu sunt acea care permanent fac ceva incorect, provocând agresivitatea. Adică eu consideram că eu sunt de vină că bărbații mă tratează în felul acesta.

Vă amintiți când V-a lovit pentru prima oară?

Bineînțeles. Eu țin minte fiecare clipă din viața noastră. În perioada când ne întâlneam, într-una din seri a venit la mine și m-a rugat să mă mut cu traiul la el, mi-a spus că a pregătit totul, că îmi va plăcea. Am venit, el a servit alcool și a început să mă sugrume, apoi să mă bată și să mă molesteze.

Dar a doua zi dimineața ce urma?

Se scuza, își cerea iertare, stătea în genunchi în fața mea, dar peste jumătate de oră din nou devenea violent. Era o persoană foarte irascibilă. Am încercat de toate: de la reacția de răspuns până la ignorare completă, îmi ceream iertare, îl imploram să se calmeze, însă reacția lui era întotdeauna aceeași: se înfuria dacă nu îi plăcea ceva și începeau scandalurile.

Cum reacționau rudele?

Rudele nu știau nimic despre aceasta.

img_9139

Dar vânătăi nu ați avut?

Nu, el fie mă sufoca, fie mă lovea în coaste sau îmi sucea mâinile. Părinților le-am povestit despre aceasta peste 8 ani, când într-o bună zi pur și simplu mi-am strâns lucrurile și am plecat.

Câți ani avea atunci Dan?

Doi ani. Era vineri. Eu întotdeauna plecam vineri la părinți pentru week-end. Am chemat un taxi și el tocmai apăruse, în stare de ebrietate, și a început: ”Iar pleci la curvit și beții?”. A început să arunce cu obiecte și veselă în mine, cu tot ce îi cădea sub mână. Danuț plângea, fiindcă soțul țipa îngrozitor, făcând spume la gură. Atunci m-am gândit că dacă îi voi răspunde, el cu siguranță mă va mutila. Am ”înghițit” și i-am spus: ”Vorbim mai târziu”, după care am ieșit. Când am urcat în mașină, am înțeles că nu mă mai întorc. Către acel moment eu eram deja oficial divorțată de el, însă continuam să locuim împreună.

În toată această istorie, Dănuț este rodul dragostei voastre? Vă doreați acest copil?

Da, bineînțeles. Doar că fiecare dintre noi își dorea ceva al său. Pentru mine nu a fost o tragedie că Daniel s-a născut deosebit. Eu l-am acceptat și îl iubesc așa cum este. Și soțul s-a bucurat de nașterea lui, însă nu mă ajuta deloc. Eu găteam cu Daniel în brațe, mergeam cu el la cumpărături, la plimbare, prin spitale. Pe soț îl durea permanent spatele, era tot timpul obosit.

Din ce surse trăiați?

Mama îmi aducea în fiecare săptămână produse. Datorită lor trăiam. În plus, aveam indemnizația de invaliditate a lui Daniel. Soțul irosea toți banii pe care îi câștiga pe alcool. Uneori lua chiar din banii copilului pentru băutură. Pentru mine cel mai important lucru a fost întotdeauna ca Daniel să fie sătul. Eu puteam și să mai rabd foame.

Timp de un an și jumătate de la nașterea lui, V-ați făcut griji că Daniel s-ar fi putut naște HIV-pozitiv?

Eu i-am administrat sirop profilactic, nu l-am alăptat, în prima lună de viață s-a aflat în reanimare și, respectiv, s-a aflat sub supravegherea medicilor. Eram sigură că se va naște HIV-negativ. Și s-a născut sănătos.

E o întrebare ciudată, dar o voi adresa totuși: dacă el s-ar fi năsut sănătos fizic, dar cu HIV, V-ar fi fost mai ușor?

Din punct de vedere fizic, ar fi fost ceva mai ușor. Poate aș fi reușit să îi ofer mai multe, fiindcă aș fi avut posibilitatea să lucrez. În același timp, să fiu conștientă toată viața de vina că l-am infectat, ar fi fost îngrozitor.

Ce prognosticuri sunt pentru Daniel acum?

În cazul microcefaliei, până la trei ani ar fi trebuit să se producă schimbări în bine, dar acestea nu s-au produs. Astăzi este țintuit la pat. Nici un medic nu ne poate oferi pronosticuri. Cu toții spun: ”Depinde cum se va comporta creierul”. La naștere unele segmente ale creierului au murit din cauza asfixiei și hipoxiei. Da, există un anumit progres, însă acesta este foarte nesemnificativ și aproape imperceptibil.

Cum vedeți viitorul lui?

Nu planific atât de departe. Am văzut mulți oameni care și-au imaginat ceva, au planificat anumite lucruri. Eu am trăit timp de 9 ani într-o incertitudine înfricoșătoare fără să știu dacă voi fi doar schilodită sau omorâtă. Omul poate să spere, să-și facă planuri, dar să spună că este sigur de ceva ar însemna să se înșele pe el însuși. Tu poți lăsa ceva în urma ta, o continuitate, o moștenire – aceasta ar putea fi numită siguranță în ziua de mâine. Când te afli în situație critică, pur și simplu nu înțelegi că uite această părticică de viață care ți-a fost dată fie o poți trăi normal, fie să încerci să te accelerezi, dar aceasta este imposibil. Trebuie pur și simplu să faci ceva pentru ca oamenii să te țină minte de bine.

Nu Vă reproșați că V-ați căsătorit cu o persoană nepotrivită, că nu ați plecat mai devreme de la el?

Nu. S-ar putea să fie greșit ceea ce voi spune, însă pentru mine aceasta a fost o lecție. Această situație mi-a cultivat o răbdare de neclintit. Acei care au trecut prin ceea ce am trecut eu mă vor înțelege.

Această situație împovărătoare nu V-a frânt ca și femeie?

M-a frânt. Mult timp nu am crezut că pot fi tratată cumva altfel. Chiar și după ce plecasem de la el, oricum credeam că fie nu voi mai avea vreo altă relație, fie voi da peste un bărbat de aceeași factură.

Eu nicidecum nu pot înțelege cum e să fii bătută de propriul soț…

Mie niciodată nu mi-a fost frică. Dar nici nu am fost bătută până la comoție cerebrală. El mă dobora la pământ, îmi sucea mâinile, mă strângea cu ușa, mă lovea peste față sau în coaste. Până s-a născut Dănuț, întotdeauna mi-a fost milă de el, de soțul meu. El întotdeauna spunea că va muri fără mine, că își va curma viața.

Păi, acesta este un șantaj?!

Da, dar mie îmi era milă de el.

Dar de sine însăși?

Nu.

De ce?

Către acel moment mi se înrădăcinase o convingere puternică că eu sunt cea care îi provoc asemenea emoții.

Dar în timpul sarcinii cum V-ați descurcat?

Dormeam uneori la podea, alteori pe canapea. Am supraviețuit cumva.

Liuda, astăzi sunt foarte multe femei s-au confruntat sau se confruntă cu situații similare. Ce i-ați spune unei asemenea femei?

Să nu rabde. Nu are niciun sens, fiindcă se va repeta iar și iar. Asemenea oameni nu se schimbă. Dacă te-a lovit sau te-a umilit o dată, o va face din nou și din nou. Cazurile când bărbatul lovește o dată și apoi nu o mai face niciodată sunt unice. În majoritatea cazurilor, mai devreme sau mai târziu, el fie te va schilodi, fie femeia va pleca de la el. Astfel de relații sunt un cerc vicios. Cu cât mai devreme pleci, cu atât este mai ușor. Atunci când suporți mult timp violența, începi să o percepi ca fiind ceva normal pentru tine. Nu știu dacă ar trebui sau nu să pedepsim asemenea oameni. Eu pur și simplu nu aș comunica cu ei, nu i-aș observa. Astfel de persoane îți distrug psihicul și-ți provoacă un sentiment de autocompătimire. Nu trebuie să ai încredere în asemenea oameni.

Ați putea descrie relațiile pe care le aveți în prezent?

Acestea diferă de ceea ce a fost în trecut (pentru prima dată în cadrul interviului Liuda zâmbește). Înțelegi că aștepți venirea persoanei dragi fără să-ți fie frică, fără să tremuri, fără să te cuprindă fiorii de frică că acuși va intra și din nou va începe vechea poveste. Eu atunci mă rugam: doar să nu vină acasă, să se rețină undeva pentru toată noaptea. Acum eu aștept, eu cred, eu știu că el nu mă va ofensa.

Este dragoste în relația voastră?

Da, bineînțeles.

Dar planuri aveți?

Nu vreau niciun fel de planuri. Va fi așa cum trebuie să fie. Astăzi mă străduiesc să nu stric nimic în relația noastră și să mă bucur de ceea ce avem. Eu știu un singur lucru – mai mult nu voi mai răbda violența. Chiar dacă se va repeta același lucru, voi pleca imediat.

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului ”Prototipul abordării inovative a devianței pozitive a femeilor și bărbaților care trăiesc cu HIV în Moldova”. Proiectul își propune drept scop reducerea nivelului de stigmă și discriminare față de persoanele care trăiesc cu HIV prin implementarea prototipului devianței pozitive în vederea creșterii numărului de PHS care trăiesc cu HIV deschis, fără a-și ascunde statutul. Proiectul este finanțat de organizația ”UN Women”, fiind implementat de către Asociația Obștească ”Inițiativa Pozitivă”.

Text, foto: Elena Derjanschi